Ana Maria Zenovie
Avem o parte a corpului care dispare de câte ori ne ridicăm. O ai și tu. O am și eu.
Se cheamă poală. Ce cuvânt… bizar. În autobuz am văzut una atât de frumos locuită… doi genunchi în raiat maro, pungile de cumpărături și, deasupra, o carte mică, deschisă, ținută cu amândouă mâinile. O biblie.
Cea mai mică locuință
Poala e un loc ciudat. O ai doar cât stai jos, te ridici și nu mai e. Poate de aceea o uităm atât de ușor, deși prin ea au trecut atâtea: un copil adormit, capul cuiva drag, o veste citită de două ori, o pisică, mâinile, în zilele în care n-a mai fost nimic altceva de ținut.
E cea mai mică locuință pe care o putem avea și singura pe care n-o putem încuia.
Bunicile aduceau în poală ouă calde, mere, câte un pui de găină rătăcit și fiecare drum era un fel de a spune: am eu grijă de asta.
Cât de rar ne dăm voie să ne așezăm
Omul din autobuz m-a făcut să mă gândesc la cât de rar ne mai dăm voie să avem o poală. Mergem atât mult și repede, mâncăm din picioare, bem cafeaua pe drum, ținem totul strâns în mâini sau în buzunare, gata de plecare. Mereu gata de plecare…
La stația lui, omul a închis probabil cartea, a luat pungile și s-a ridicat. Poala s-a strâns la loc, cum se strânge o masă după ce au plecat oaspeții.
În română, până și munții au poale. La poalele lor se așază satele, la poalele pădurii se opresc turmele, iar soarele apune, în basme, la poalele cerului. Cineva, demult, s-a uitat la lume și a văzut-o șezând, cu noi toți în poală.
Poate că așa și stăm, fără să băgăm de seamă: ținuți.