Ana Maria Zenovie
„Nu te încrede în nimeni.” Asta mi-a spus bunicul meu, singurul pe care l-am adorat în copilărie. Eram în bucătăria lui care mirosea mereu a ceapă călită. O cameră în care lumina se târa încet pe gresie, iar adulții vorbeau în șoaptă, de parcă toate lucrurile importante din lume trebuiau ferite de urechile copiilor.
Tătăiță al meu stătea pe marginea scaunului, cu coatele sprijinite pe masă și cu mâinile lui mari în jurul unei căni de cafea. Îmi aduc aminte de parcă era ieri. Mereu cola și ness. Avea unghiile tăiate scurt, pielea crăpată și un fel de a privi care mă făcea să cred că știe răspunsul la orice întrebare.
Și eu am făcut exact ce mi-a cerut: l-am crezut. Abia mai târziu am prins absurdul din spate. Ca să respect sfatul până la capăt, ar fi trebuit să n-am încredere nici în cel care mi-l dădea.
Capcana suspiciunii și competiția dintre femei
Se spune despre povața asta că e tristă. Că te lasă singur. Adevărat, dar plictisitor de adevărat. Te face să crezi că, dacă bănuiești pe toată lumea, n-o să fii păcălit niciodată. Fals. Poți fi păcălit și de propria suspiciune, doar că atunci n-ai pe cine da vina, fiindcă victima și făptașul stau în același cap.
Ni se repetă, mai ales nouă femeilor, să nu ne încredem una în alta. Ca și cum femeia de lângă noi ar fi mereu concurentă. Să fim atente la colega care zâmbește prea mult, la prietena care arată prea bine, la femeia care intră într-o cameră și atrage atenția. Ni se sugerează că între noi există întotdeauna o competiție, chiar și acolo unde ar putea exista solidaritate.
Ni se predă comparația înainte de a învăța sprijinul.
Încrederea nu e un robinet, deschis sau închis. E o dozare. Îmi amintesc o prietenă care a întârziat patruzeci de minute la o cafea, și cum, în tot timpul ăla, îi construisem deja procesul în cap: uite, nu-i pasă. Când a apărut, transpirată, cu telefonul rămas fără baterie și cu o poveste banală și adevărată, eu aveam deja verdictul scris. Am zâmbit și l-am rupt pe sub masă.
Anestezia neîncrederii preventive
Știi ce se întâmplă când ai încredere și ți-o iei în barbă? Supraviețuiești. Îți ia câteva zile sau săptămâni să te aduni de pe jos, dar rămâi întreagă. În schimb, dacă alegi calea sigură a neîncrederii preventive, mori pe dinăuntru lent, într-o anestezie perpetuă. Refuzi riscul, dar refuzi odată cu el și bucuria aia pură, tâmpită, de a te lăsa dusă de val.
Uneori, oamenii buni te vor dezamăgi. Vor uita. Vor întârzia. Vor spune lucruri greșite. Vor fi neatenți cu tine nu pentru că vor să te rănească, ci pentru că sunt oameni și nu pot fi, în fiecare clipă, versiunea lor cea mai atentă.
Am început să cred mai puțin în oamenii care spun „eu nu mai am încredere în nimeni”. De multe ori, în spatele propoziției este o rană care și-a făcut carieră. Și poate asta este maturitatea pe care o învățăm cel mai greu: să nu mai cerem oamenilor care vin după cineva să plătească nota.
Cel mai prost sfat primit?
Să nu ai încredere în nimeni.
Aș prefera să primesc unul mai riscant:
Ai încredere. Dar păstrează-ți ochii deschiși.
Uneori, cea mai puternică formă de protecție nu este să nu mai ai încredere în nimeni. Este să știi că, dacă vei fi rănită, vei putea supraviețui.