Ana Maria Zenovie
Eu sunt Ana. Și nu prea las lucrurile să treacă. Ironia vieții mele e că pot calibra la secundă o știre, dar nu pot convinge un câine să nu-și mai facă nevoile în casă. M-am construit cu multe camere și puține chei, iar oamenii care intră în viața mea ajung, în cel mai bun caz, până în hol.
Controlul este singura formă de rugăciune pe care o cunosc.
Puțini oameni știu ceva despre mine, și nu din întâmplare. Mă apropii de oameni cum se apropie pisica de apă: în principiu, nu.
„O să treacă.”
Asta e mantra mea acum. Nu doar pentru juliturile copilului, ci pentru nopțile în care stau trează și mă întreb dacă zidurile pe care le-am ridicat în jurul meu mă protejează sau mă izolează. Oamenii cred că sunt rece. Nu sunt. Sunt doar selectivă cu cine are voie să intre în redacția sufletului meu.
Sunt plătită să știu. Asta e, în esență, tot ce fac: adun ce nu se vede, tai ce nu încape, pun titlu peste durerea altora și o trimit mai departe, corectată, calibrată, gata de difuzare la ora 19 fix. Editor la știri. Cineva a numit odată meseria asta „profesia care nu doarme niciodată” și avea dreptate, doar că a uitat partea urâtă: nici pe tine nu te lasă.
Îndrept greșelile altora toată ziua și mă întorc seara acasă cu ale mele neatinse, needitabile, scrise de mână cu pixul ăla care nu se șterge.
„Amin-ul” laic
„Lasă, c-o să treacă”. Se spune la înmormântări și la despărțiri, la febră și la faliment, la bărbații care pleacă și la cei care, mai rău, rămân. E un fel de „amin” laic. Un capac pe oală. Pui capacul, treaba fierbe în continuare pe dinăuntru, dar măcar nu se mai vede.
E șase și jumătate. Deschid ochii. Câinele a vomitat exact pe covor, ocolind cu precizie cei patru metri pătrați de gresie de alături. Animalul ăsta țintește ca un lunetist. Lasă, c-o să treacă, îmi zic. Nu trece. Rămâne pată. Așa începe orice minciună de familie: cu un optimism nefondat.
La masă, fără să ridice privirea din cereale, comentează calm fata cu părul vâlvoi:
„Lasă, mama, c-o să treacă.”
Nu știu dacă să râd sau să-i tai desenele pe viață. Aleg să râd.
O colegă îmi zice, admirativ: „Ana, tu ești mereu atât de așezată, atât de calmă. Cum reușești?” Zâmbesc distins. „Distinsă” e cuvântul preferat al oamenilor despre mine. Habar n-au că „distinsă”, tradus din română în română, înseamnă: „nu vă spun niciodată ce se întâmplă de fapt la mine acasă, ca să nu vă sperii”.
Iluzia ridicată os cu os
Seara, târziu, Teodora doarme cu gura deschisă și cu un picior scos de sub pătură, în poziția aia de om care n-are nicio grijă. Mă așez pe marginea patului. Câinele, dușmanul covorului, mi se urcă în poală de parcă n-ar fi comis nimic, cu nevinovăția aia perfectă pe care doar animalele și politicienii o mai au. E liniște.
Puțini oameni știu de unde vin. Nu fiindcă mi-ar fi rușine. Ci pentru că, dacă ar ști, s-ar strica iluzia pe care am ridicat-o os cu os. Pare că n-am cărat în viața mea o povară mai grea decât o geantă bună.
Vin dintr-o casă în care dacă se auzea ceva prin pereți era apocalipsă. Nu contează exact ce, fiecare familie are zgomotul ei. Peste tot ce trecea prin pereți se punea, ca un cearșaf aruncat peste o mobilă urâtă, aceeași frază: „Lasă, c-o să treacă.”
Era un ordin. Însemna taci. Însemna nu plânge tare, că aud vecinii. Însemna strânge din dinți.
Doamne, ce bine mi-a ieșit. Sunt propria mea capodoperă și singurul critic care știe cât m-a costat.
Fata mea nu vorbește limba asta. Când o doare, urlă. Când e nedreptățită, face scandal cât toți vecinii mei de altădată la un loc. Și cât mă bucur!
Și, spre deosebire de tot ce mi s-a spus în copilărie, asta chiar o să treacă.
Am eu grijă!