La Ambasada României din Roma, femei care nu se cunoșteau între ele au spus, una după alta, lucruri pe care le duseseră nespuse jumătate de viață. Campania „Dragostea poartă pantofi roșii” a ajuns în cea mai mare comunitate de români din lume.

SheroTalk a fost la Roma: „Aș fi avut nevoie de tine acum 35 de ani”.

Propoziția a răsunat în sala elegantă a Ambasadei României din Roma și a unit, dintr-odată, zecile de femei venite la conferință. Nu era o mărturisire pregătită. A ieșit la lumină de acolo de unde durerea fusese ținută sub lacăt decenii la rând și și-a găsit curajul abia în clipa în care femeia care a rostit-o s-a simțit, în sfârșit, în siguranță.

Treizeci și cinci de ani. Atât i-a luat unei singure propoziții ca să ajungă de la ea la noi. E constatarea unei femei care a înțeles, prea târziu, că ajutorul de care avea nevoie ar fi putut exista.

Pe 12 septembrie, la Ambasada României din Roma, românce stabilite în Italia s-au reunit la SheroTalk: un eveniment dedicat unei teme despre care societatea alege, cel mai adesea, să tacă: violența domestică și formele ei invizibile. De data aceasta, la mii de kilometri de casă.

Inițiativa face parte din campania „Dragostea poartă pantofi roșii”, lansată de Alessandra Stoicescu, președinte Fundația Mereu Aproape și realizator SHERO, care susține introducerea unui registru al agresorilor și măsuri concrete pentru protejarea victimelor. Este o continuare firească, după întâlnirile de la Timișoara, Londra și Constanța.

Dincolo de granițe și etichete

Alessandra Stoicescu a demonstrat că SHERO unește dincolo de granițe. Dincolo de etichete și de departajările artificiale pe care ni le punem între noi: cea care a rămas și cea care a plecat, cea cu diplome și cea fără, cea de acasă și cea din diaspora. În sala de la Roma, toate aceste linii s-au șters în câteva minute. Și s-au topit în lacrimi de înțelegere și în îmbrățișări strânse între femei care, cu o oră înainte, nu își știau nici măcar numele.

Mai întâi, sus, pe Terrazza del Pincio, acolo unde Roma se vede toată dintr-o singură privire. Zeci de românce au venit îmbrăcate în alb și încălțate cu pantofi roșii, într-un flashmob dedicat femeilor care nu mai sunt aici ca să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat.

Seara, la Ambasadă, a fost o discuție deschisă despre ce se face, concret, când ești înăuntru și nu vezi ieșirea.

„Ești SHERO pentru că nu mai întorci privirea. Ești SHERO pentru că ai recunoscut deja că există o problemă și faci totul ca să o rezolvi. Ești SHERO pentru că știi că vulnerabilitatea este, de fapt, puterea ta”, le-a spus Alessandra Stoicescu invitatelor. „Comunitatea noastră devine din ce în ce mai puternică tocmai pentru că spunem lucrurilor pe nume, pentru că nu mai întoarcem privirea și pentru că suntem multe.”

Mesajul serii a fost clar: să vorbim, să cerem ajutor și, la fel de important, să ascultăm atunci când altcineva are nevoie, pentru că majoritatea femeilor care ajung să spună ce li se întâmplă o fac o singură dată. Reacția pe care o primesc atunci decide dacă vor mai încerca vreodată.

De aici a venit și cel mai concret apel al întâlnirii: scoaterea din vocabular a cuvintelor care permit violenței să existe.

• Ce l-a enervat?
• De ce ai stat?
• Sigur nu exagerezi?

Sunt întrebări care sună a curiozitate și funcționează ca o sentință. Fiecare dintre ele mută vina de la agresor la victimă și, de cele mai multe ori, închide discuția pentru totdeauna. Sunt propoziții pe care le-am spus toți, măcar o dată, fără să știm ce facem cu ele.

O comunitate de peste un milion de români

Sala nu a fost aleasă întâmplător. În Italia trăiește cea mai numeroasă comunitate românească din afara granițelor țării, peste un milion de oameni. Sute de mii de femei care și-au construit aici cariere, familii, o viață liniștită. Și, printre ele, femei pentru care cuvântul „acasă” a însemnat, ani la rând, locul cel mai periculos din lume.

Gazda serii a fost E.S. Gabriela Dancău, Ambasadorul României în Republica Italiană:

„Femeile care se confruntă cu situațiile acestea de violență de gen să știe că nu sunt singure, să știe că pot apela la autorități. Ambasada și consulatele românești din Italia le sunt și le vor fi mereu aproape, inclusiv în astfel de situații, și le vor îndrepta către autoritățile italiene pentru a primi un ajutor de specialitate. Îmi doresc ca din ce în ce mai multe astfel de evenimente să existe în comunitatea românească din Italia.”

În 2025, linia dedicată semnalării violenței a înregistrat 61.303 apeluri valide. 88% dintre cei care au sunat au fost femei. 10% dintre apelante erau de origine străină. Iar 252 dintre ele erau românce.

252 de femei care au găsit, într-un an, curajul să formeze un număr. Care s-au închis într-o baie, sau au așteptat să se închidă ușa de la intrare, și au format un număr. În spatele fiecăreia dintre ele sunt zeci care nu l-au format încă.

Mărturii: curajul de a rupe tăcerea

Pentru Indira Brîndău, videograf stabilit la Torino, totul a început cu mult înainte de prima ei relație. A crescut cu violența bunicului în casă. Mai târziu, fără să înțeleagă de ce, a ajuns să caute și să accepte lângă ea bărbați care se purtau la fel. Așa funcționează moștenirea asta: nu îți spune nimeni că e normal, dar ai văzut-o prima dată acasă și o recunoști ca familiară. O confunzi cu iubirea pentru că seamănă cu prima pe care ai cunoscut-o.

Pentru altă invitată, o doamnă din Sicilia, momentul s-a comprimat într-o singură secundă. La prima palmă a plecat. A luat autobuzul și a plecat. Nu a acceptat abuzul în nicio relație care a urmat. A povestit-o simplu, fără să ridice tonul, și tocmai de aceea a rămas cea mai clară demonstrație a serii: nu există un prag de la care merită să pleci. Prima dată e deja prea mult.

Nu toate au avut acea secundă.

Cristina Leuca s-a ascuns ani la rând prin camere și prin colțuri de casă. Nu de el. De copii.

„Cel mai dureros a fost că violența a fost executată în fața copiilor mei. Încercam să mă ascund. Băiatul era mai mare și nu era acasă, dar fetița, fiind mai mică, era prezentă la aceste evenimente. A rămas cu traume”, a povestit ea.

Băiatul a văzut, într-o zi, cuțitul scos în fața lui. Fetița avea doi ani. Acum are paisprezece și, spune mama ei, când vede bărbați care țipă și care se poartă urât cu femeile, retrăiește totul. Asta rămâne dintr-o copilărie ca a ei. Nu vânătăile, copiii nu le au. Vocea. Pe aceea o recunosc toată viața.

Carmen Vârvărea, medic stomatolog la Roma, a venit să vorbească în ziua în care fusese urmărită:

„Am fost în pericol de moarte. Am avut multe amenințări cu moartea. Am trecut peste. Am reușit singură.”

A trăit cu ordin de protecție. A plecat singură, cu doi copii, fără să aibă la cine să se ducă. În primul an de după a făcut mai mult decât crezuse vreodată că poate: și-a cumpărat o casă, are acum o specialitate, și-a deschis drumul spre primul ei cabinet. Douăzeci de ani nu i-au ajuns pentru ce a reușit în douăsprezece luni, odată ce a ieșit din casa aceea.

„Am învățat să supraviețuiesc, am învățat să merg înainte, am învățat să găsesc speranța, am învățat să nu îmi mai fie frică. Sunt aici ca să dau speranță.”

Semnul de alarmă, spune ea, nu e vânătaia. E frica. Dacă lângă omul lângă care ar trebui să te simți în siguranță ție îți e frică, nu mai ai nevoie de nicio altă dovadă.

Moștenirea nevăzută și formele abuzului

Carmen Prejmerean, terapeut și autor, venită din Germania, a adus în discuție moștenirea nevăzută a acestui fenomen:

„Dacă stăm puțin să ne uităm în istoria apropiată, familia noastră a trăit într-o traumă. Bunicii, străbunicii. Violența a existat și va exista în continuare. Însă misiunea noastră este să îi ajutăm pe cei care ajung în acel prag în care nu mai reușesc singuri să fim acolo, lângă ei.”

Primul semn, spune ea, e chiar semnul pe care îl recunoaștem, pentru că l-am mai văzut acasă, în copilărie. Și tocmai de aceea îl scuzăm cel mai ușor, cu o singură propoziție: mi s-a părut.

Un alt terapeut prezent a explicat că violența are mult mai multe forme decât cea care lasă urme:

„Nu este doar violența fizică, pe care o recunoaștem ușor. Există și violență psihologică, care lasă semne adânci în minte și în suflet. Există violența verbală, prin jigniri.”

Maria Jardă, artist plastic, a venit cu o poveste despre destinul pe care nu l-a acceptat. S-a născut într-o familie modestă, într-o lume în care i se trasase drumul de mică și în care nimeni nu se aștepta să îl schimbe. S-a împotrivit. A spart bariere, una câte una, și s-a reinventat de fiecare dată când i s-a spus că nu se poate. Astăzi pictează, iar prezența ei la Roma a fost o demonstrație a ceea ce înseamnă curajul: nu un moment spectaculos, ci o serie lungă de refuzuri de a rămâne acolo unde ai fost pusă.

Maria Leoreanu a ajuns la Roma acum douăzeci și patru de ani, cu doi copii mici de mână. A vorbit despre o formă de violență care rar intră în statistici și aproape niciodată în dosare: cea psihologică, venită din partea rudelor. Cea care nu lasă vânătăi și de aceea nu poate fi dovedită nicăieri.

„În fața violenței din partea rudelor, din partea prietenilor, din partea vecinilor, cea mai bună răzbunare este succesul”, a spus ea.

Simona a venit de la Londra cu mesajul campaniei purtat pe ea și a atras atenția asupra semnalului care apare cu mult înaintea primei lovituri:

„Nu trebuie să așteptăm violența fizică și nici pe cea verbală. În momentul în care ne dăm seama că nu mai aparținem acelui loc, acela e momentul în care să facem schimbări. Să nu așteptăm.”

Iar Oana Ilaș, director general adjunct retail banking la Banca Transilvania, a formulat ceea ce leagă toate aceste povești: dreptul de a alege:

„Importanța asta de a alege vine din libertate, peste care trebuie să putem să punem hăinuța aceea de curaj. Și dacă punem și hăinuța aceea de curaj peste libertate, atunci suntem cu adevărat libere.”

Dreptul de a rămâne. Dreptul de a pleca. Dreptul de a o lua de la capăt. Trei libertăți care par de la sine înțelese până în ziua în care cineva ți le ia una câte una, atât de încet încât nu observi când ai rămas fără ele.

Faptul că o astfel de discuție a avut loc chiar la sediul misiunii diplomatice transmite un mesaj în sine: statul român este alături de cetățenele sale, inclusiv atunci când problema lor se află în interiorul propriei case.

Nu au plecat repede. Au rămas în picioare, vorbind între ele, schimbând numere de telefon. Femei care intraseră pe ușă fără să se cunoască și ieșeau știind una despre cealaltă lucrul cel mai greu de spus.

SheroTalk nu se oprește la Roma. Urmează Madrid, București, Chișinău și Bruxelles.

Cu ce am rămas după Roma? Cu o întrebare dureroasă: câte femei mai așteaptă treizeci și cinci de ani ca să spună calvarul prin care trec?

Evenimentul de la Roma a fost posibil cu sprijinul partenerilor:

Ambasada României în Republica Italiană, Banca Transilvania, Villaggio Romeno, Castro Silvania Eventi, Top Line Romania, Aroma Vintage & Wine, Monaret, Radio Lu.