Ana Maria Zenovie
Ne-am așezat pe nisip pe înserat, când apa nu mai e nici albastră, nici verde, ci de culoarea aceea care nu are nume și pe care o știm doar noi două.
Tu ai luat-o înainte, cu picioarele mici lăsând urme pe care valul le ștergea la loc, ca și cum marea voia și ea să pună mâna pe tine. Te-am strigat să nu te duci prea departe. Departe pentru mine începe la un pas mai încolo de mâna mea.
Din ce e făcută marea?
„Din ce e făcută marea?” ai întrebat, cu ochii mari, cum întrebi tu lucrurile cu adevărat importante.
Din tot cerul care a vrut și el, măcar o dată, să fie atins cu mâna. De-aia se tot întinde până la orizont, până acolo unde apa și cerul se împacă și nu mai vezi cine pe cine ține.
Am privit valurile venind și plecând, venind și plecând, fără să obosească. Se întorc de fiecare dată la mal doar ca să mai cheme unul, ca și cum n-ar suporta gândul de a lăsa pe cineva singur. Iar dacă apa e sărată, e pentru că ține în ea lacrimile lumii, ca să nu le mai ducem noi.
Cuvintele nespuse se fac spumă
Un pescăruș a trecut jos, aproape de noi, căutând parcă un gând scăpat de cineva de pe țărm. M-am gândit că poate era gândul meu, cel pe care nu apucasem să ți-l spun.
Nu-i nimic. Cuvintele nespuse nu se pierd. Se fac spumă. Dantela aceea pe care marea o coase și o desface la loc, la nesfârșit, cu răbdarea cuiva care are tot timpul din lume.
Soarele începuse să coboare spre apă. Tu ai crezut, ca de fiecare dată, că o să cadă și o să se stingă. Dar soarele nu cade niciodată în mare. Se lasă dus, blând. Așa face și lumina bună: nu se termină, doar se mută unde e mai întuneric.
Marea a respirat lung, cum respiră ea când vine mareea și pleacă, la fel cum respirăm și noi. Ne-am ridicat târziu, cu o scoică goală în palma ta adormită, din aceea pe care o duci la ureche ca să-ți mai spună o dată cum sună marea, chiar și după ce ai plecat de lângă ea.