Ana Maria Zenovie

---

A fost odată o instituție birocratică unde oamenii merg să-și depună trecutul

Fiecare dintre noi are un „a fost odată”, dar puțini știu că trebuie declarat la ghișeul 3, între orele 9 și 11, cu pauză de masă fix când îți vine rândul. Al meu a fost odată n-a început „ca-n povești”. A început cu o propoziție scurtă și incomodă, genul de frază care își cere scuze că există. Nu era nici început, nici sfârșit, ci mai degrabă o paranteză în care viața și-a făcut loc ca o notă de subsol. Și, ca orice notă de subsol respectabilă, spunea mai mult decât textul principal. Doar că aproape nimeni nu o citea.

Se spune că trecutul e o țară străină. Eu cred că e mai degrabă un aeroport: plin de plecări întârziate, sosiri neașteptate și oameni care își cară bagajele emoționale peste limita admisă. La ghișeul de check-in, fiecare își negociază povestea.

„Îmi puteți accepta și regretul ăsta mic drept bagaj de mână?” „Sigur, dacă îl puteți comprima până la dimensiunea unei scuze sincere.”

Majoritatea nu pot. Așa că regretul ajunge la cală, unde se pierde printre altele și, când revine, nu mai e recunoscut de nimeni.

Bonul de ordine cu numărul 35

Am ajuns acolo într-o joi care semăna suspect de mult cu o zi de luni neasumată. Țineam în mână un dosar subțire, prea subțire, după părerea doamnei de la pază, care mi-a aruncat o privire de parcă încercam să trec granița cu o identitate improvizată. Am intrat cu reflexul cu care intri într-o redacție: repede, ca și cum întârzierea ar fi o vină morală.

„A fost odată-ul dumneavoastră?” m-a întrebat. „O variantă,” am răspuns. „Am mai avut câteva drafturi.”

A oftat. „Toți spuneți asta. Luați un bon de ordine și decideți-vă cine ați fost.”

Pe perete, un panou electronic afișa mesaje criptice:

• „Numărul 27, la Ghișeul Regrete Minore.”
• „Numărul 13, vă rugăm nu mai evitați.”
• „Numărul 42, realitatea nu se negociază.”

Mi-am verificat bonul. 35. M-am gândit că am 35 de ani și încă nu știu exact ce depun. Sau pe cine. Telefonul a vibrat. O notificare de la școală: „Teodora a uitat penarul.” Am zâmbit. M-am așezat.

Lângă mine, un bărbat își tăia amintirile în bucăți egale, să încapă în formular. Mai încolo, o femeie își repeta un dialog vechi, schimbând replicile până când ieșea ea bine. M-am surprins făcând același lucru în minte. Am vrut să-i spun că am mai mult, că am ani întregi de nesiguranță, de decizii amânate, de începuturi neterminate. Că am articole scrise pe jumătate și idei abandonate în notițele telefonului. Că am o listă întreagă de „aș fi putut dacă…”. Dar n-am spus nimic. Meseria de jurnalist deformează: vezi variante, tai, alegi, editezi. Doar că aici nu exista „editare”. Doar depunere.

Aici lăsăm propozițiile să-și asume consecințele

Asta, a spus, scoțând o foaie, „e cosmetizată.” „E editată,” am corectat din reflex. „Aici nu edităm,” a zis. „Aici lăsăm propozițiile să-și asume consecințele.” „Și acum?” am întrebat. „Acum îl arhivăm,” a spus, împingând dosarul spre un raft nesfârșit. „Dar aveți grijă: ce nu declarați azi se întoarce mâine sub formă de poveste spusă altcuiva.” „Și dacă nu mai vreau să spun povești?”

Am simțit un impuls să argumentez, să caut un unghi mai bun, să pun context. Să spun că sunt jurnalist, că știu cum funcționează narațiunea, că pot controla povestea. Mi-am mușcat buza. În redacție, consecințele se negociază. Se întorc din titlu, se mută în intro, se ascund în formulări. Aici nu aveam unde să le mut.

A pus o ștampilă pe prima pagină: „Valid: adevăr incomod”. Pe a doua: „În curs: asumare”. Pe a treia a lăsat-o albă.

„De ce nu ștampilați și asta?” am întrebat. „Pentru că încă o scrieți,” a spus. „Și nu vrem să vă influențăm finalul.”

Un gând care nu voia să fie titlu

Am ieșit cu dosarul mai greu decât îl adusesem. Afară, aerul avea gust de prezent, ușor metalic, dar respirabil. Mi-am verificat telefonul din reflex. Nicio notificare. Lumea nu aștepta concluziile mele. Era, într-un fel, liniștitor.

Pe trepte, m-am așezat lângă o fetiță care desena pe o foaie. Am recunoscut ceva în felul în care ținea creionul: hotărât și nesigur în același timp.

„Ce desenezi?” am întrebat. „Un început,” a zis ea, fără să ridice capul. „Și unde e a fost odată?” A ridicat din umeri. „Nu știu. Mama zice că vine singur.”

Am zâmbit. Unele lucruri nu se predau la ghișeu. Se învață în mers, cu genunchii juliți de alegeri. Am coborât treptele cu un gând care nu voia să fie titlu: poate că „a fost odată”-ul meu nu trebuie arhivat, ci lăsat în circulație, ca o știre care nu se închide niciodată complet. Cu actualizări, cu nuanțe, cu spații goale pe care le completez în zilele în care sunt sigură pe mine și, mai ales, în celelalte.

M-am gândit la fiica mea. La cum își pune rochia preferată peste pijama și spune că „merge și așa”. La cum își cere iertare repede, dar uită la fel de repede. La cum începe lucruri fără să le anunțe.

Până la urmă, poveștile nu încep cu „a fost odată”. Acolo doar învață să respire.