Ana Maria Zenovie
Gata, am bifat și formalitatea calendaristică. Am supraviețuit de 1 iunie. Putem să punem la loc în sertar dulciurile și baloanele. N-o să vă urez să fiți „veșnic copii”. E o utopie siropoasă. Un adult care se comportă exclusiv ca un copil e doar un diagnostic clinic.
Când mă uit în jur realizez marea farsă: suntem doar o mulțime de copii speriați, costumați în haine de firmă. Mergem la birou, semnăm contracte, plătim facturi, dar în sinea noastră ne dorim ca cineva mai mare să vină și să ne spună că totul va fi bine. Doar că nu mai vine nimeni. Copilul din noi se uită la adultul de acum și nu înțelege de ce ne complicăm atât de mult existența într-o lume care oricum se învârte fără permisiunea noastră.
Unde se ascunde copilul?
Există o vârstă la care primești felicitări de ziua copilului și le meriți cu adevărat. Ești dezordonat, iresponsabil, plângi când nu-ți iese ceva și adormi pe unde apuci. Apoi crești. Și, dacă ai noroc, rămâi exact la fel, cumva.
Copilul din noi nu dispare. Se ascunde. Se bagă sub pat când trebuie să sunăm la un service auto sau să explicăm unui cunoscut că nu vrem să venim la petrecere. Se face mic, tace, lasă adultul să se descurce. Iar adultul se descurcă… oarecum, cu acte și cu scuze bine formulate.
Și seara, înainte de somn, copilul iese din nou și întreabă: dar de ce am zis da când voiam să zic nu?
Nimeni nu vorbește despre asta la modul serios. Despre faptul că maturitatea nu înseamnă că ai încetat să te temi de întuneric. Acum doar știi unde sunt întrerupătoarele.
Oamenii și ochii lor
Sunt oameni care au crescut prea repede. Știi după ochi. Au ochi în care copilăria nu a apucat să facă dezordine. A fost strânsă la timp și pusă în cutii.
Și sunt oameni care n-au crescut deloc și îi recunoști tot după ochi, altfel de data asta, cu o lumină puțin prea aprinsă pentru camera în care sunt. Aceștia au nevoie de felicitări tot anul. Și de cineva care să le spună că da, știu, e greu, dar te descurci.
Undeva între ei suntem noi, cei care am învățat să fim responsabili și visăm cu ochii deschiși. Cei care știm prețul cafelei și încă ne bucurăm de o rază de soare pe față ca și cum ar fi prima din viață. Noi am învățat să ne jucăm de-a oamenii serioși.
Scrisoare către mine, cea mică
Dacă ar trebui să-i spun ceva copilului care am fost, nu i-aș spune să fie atent la bani sau să aleagă altă facultate. I-aș spune: mai stai puțin.
Nu te grăbi. Nu e niciun premiu la capăt. Toți ajungem acolo. La capătul ăla în care avem acte, opinii și dureri de spate. Și nu e nici mai bine, nici mai rău decât acum. Mai stai puțin cu necunoscutul. Mai stai cu întrebările fără răspuns. Mai aleargă o dată fără să știi de ce alergi.
Felicitări copiilor care încă mai cred că mâine poate fi o aventură. Și supraviețuire ușoară celor mari care trebuie să le plătească aventurile.
La mulți ani, copilule! Oriunde te-ai ascuns!