Oana Maria Despa
Când eram mică, ciorba era pedeapsa din farfurie. Mai ales aia acră. Cu borș. Cu zeamă lungă și aburi care umpleau bucătăria. Tata o iubea. Cu cât era mai acră, cu atât era mai bună. Își punea leuștean din belșug și spunea că asta e adevărata mâncare. Eu strâmbam din nas și visam la cartofi prăjiți, pizza sau orice nu mirosea a „mâncare de oameni mari”.
Tata era mare ciorbar. Dumnezeu să îl ierte! Genul acela de om care putea transforma o oală simplă într-un ritual. Gusta cu seriozitate. Mai adăuga sare. Mai acrea puțin. Mai punea leuștean. Și apoi se așeza liniștit la masă, de parcă toate lucrurile rele din lume puteau fi reparate cu o ciorbă fierbinte.
Gusturile care vin odată cu pierderea
N-am înțeles atunci. Unele gusturi vin odată cu vârsta. Altele vin odată cu pierderea.
După ce a murit tata, am început să caut fără să vreau lucruri care să semene cu el. O voce. O expresie. Un gest. Și, într-o zi, am redescoperit ciorba. Nu din poftă. Din dor.
Am făcut-o prima dată aproape mecanic. Am tăiat legume. Am pus borș. Am gustat și am mai acrit-o puțin, exact cum ar fi făcut el. Iar când am rupt leușteanul între degete și mirosul acela s-a ridicat cald din oală, am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult: liniște.
Mi-am dat seama atunci că mirosul de leuștean e mai puternic decât orice aromaterapie scumpă. Nicio lumânare parfumată nu poate face ce face o oală de ciorbă care fierbe încet și îți amintește cât de iubit ai fost.
Ciorba e ca el, tata
Nu e sofisticată. Nu încearcă să impresioneze. Nu vine frumos ambalată și nici nu cere aplauze. Dar hrănește. Încălzește. Te ține în viață în zilele rele. E simplă și bună. Exact cum sunt oamenii pe care îi pierdem prea devreme și abia după aceea înțelegem cât de mult țineau lumea întreagă laolaltă.
Cred că asta doare cel mai tare când pierzi un părinte: nu doar absența lui. Ci golurile mici, imposibil de umplut. Nimeni nu mai face lucrurile în felul acela. Nimeni nu mai spune exact replica aceea. Nimeni nu mai pune leușteanul „cum trebuie”.
Există zile în care dorul vine elegant, aproape suportabil. Și există zile în care te lovește dintr-un miros. Dintr-o lingură de ciorbă. Dintr-o masa de la care lipsește cineva și totuși pare că e acolo.
Am înțeles, în sfârșit, de ce iubea tata ciorba. Pentru că era caldă. Pentru că aduna oamenii la masă. Pentru că făcea bine fără să facă zgomot. Pentru că și lui i-o gătea cineva înainte să fie tata.