Ana Maria Zenovie
Există povești care dor nu doar prin ceea ce spun, ci prin ceea ce lasă nespuse: prin tăcerile, frica și singurătatea care le înconjoară. Mărturia de mai jos este una dintre ele. Nu este un caz izolat. Nu este o excepție. Este realitatea dură a multor femei care trăiesc, zi de zi, în umbra violenței.
De prea multe ori, agresorii rămân anonimi. În acest context, existența unui registru al agresorilor nu este doar o măsură administrativă, este o formă de protecție, de prevenție și de responsabilizare. Este un instrument care poate salva vieți. Pentru că dincolo de statistici sunt oameni. Sunt femei care fug noaptea, desculțe, sperând că cineva le va vedea. Sunt femei care strigă după ajutor și nu sunt auzite. Sunt femei care, uneori, nu mai apucă să spună ce li s-a întâmplat.
Publicăm această mărturie cu respect, dar și cu un profund sentiment de urgență. Pentru că fiecare poveste spusă poate însemna o șansă în plus pentru altcineva. Pentru că tăcerea nu protejează pe nimeni. Și pentru că, uneori, a spune adevărul este primul pas spre salvare.
Mărturia Biancăi
“Bună ziua,
Întâi de toate, vreau să vă spun cât de mult vă apreciez încă din momentul în care am aflat despre evenimentul Pantofilor Roșii. Deși atunci nu am avut puterea nici măcar să trec pe acolo, gestul vostru a însemnat enorm pentru mine. Vă mulțumesc din suflet pentru că alegeți să luptați pentru femeile aflate în situații vulnerabile și pentru că le oferiți o voce.
M-am gândit mult înainte să vă scriu, însă simt din tot sufletul că povestea mea trebuie spusă. Știu că nu sunt singura femeie care a trecut prin astfel de experiențe și sper ca, făcând-o cunoscută, să pot ajuta alte femei să găsească puterea de a pleca și de a se salva.
Numele meu este Bianca, am 22 de ani și sunt studentă la Facultatea de Psihologie. Am crescut într-o familie iubitoare, unde m-am simțit mereu protejată, ascultată și înțeleasă. Totul a început acum aproximativ un an, când m-am îndrăgostit de persoana nepotrivită. Relația noastră a durat doar câteva luni, însă după despărțire, viața mea s-a transformat într-un coșmar. La doar câteva zile după ce ne-am separat, am fost agresată fizic pe stradă, noaptea, de fosta parteneră a lui.
A fost un episod care mi-a lăsat răni adânci nu doar pe corp, ci și în suflet. Și astăzi mă lupt cu coșmaruri, cu anxietate și cu trauma acelei nopți. Deși am urmat tratament psihiatric și am încercat din răsputeri să merg mai departe, durerea nu a dispărut complet. În urma agresiunii, am suferit o fractură gravă la mână, care a necesitat intervenție chirurgicală, iar nici acum nu pot spune că sunt complet recuperată.
Din păcate, acesta a fost doar începutul. Rușinea, umilința și durerea m-au făcut să mă simt izolată și lipsită de valoare. În mod tragic, din dorința de a găsi alinare, m-am întors la acel băiat, crezând că lângă el voi găsi siguranță. În schimb, am intrat într-un nou infern.
Ne-am mutat împreună, iar la scurt timp au început bătăile. Violența lui devenea tot mai intensă, iar nopțile se transformaseră într-un coșmar continuu. Trăiam în frică permanentă. Fugeam desculță, în pijamale, prin frig sau ploaie, doar ca să scap. Speram disperată ca cineva să mă vadă, să mă audă, să mă ajute. Dar de cele mai multe ori, oamenii treceau nepăsători pe lângă mine.
Am avut corpul acoperit de răni, fața ascunsă sub machiaj și sufletul distrus de teamă. M-am îndepărtat de cei dragi pentru că nu puteam suporta rușinea și explicațiile. Ziua încercam să joc rolul unei femei fericite, dar noaptea deveneam victima unui iad pe care cu greu îl pot descrie în cuvinte. Eram târâtă, lovită, umilită. Țipam după ajutor. Au existat nopți în care durerea era atât de mare încât îmi doream să nu mai trăiesc. Momente în care moartea părea singura cale de scăpare. M-am gândit inclusiv să sar de la balcon, doar pentru a pune capăt suferinței.
Până într-o zi. Ziua în care am ales să plec. Să las totul în urmă. Să aleg viața, chiar dacă eram frântă.
Astăzi încă port urmele acelor experiențe, însă sunt aici. Sunt vie. Încerc, zi de zi, să îmi reconstruiesc sufletul și să învăț din nou ce înseamnă liniștea. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru că mi-a oferit șansa să scap. Pentru că sunt în viață.
Spun povestea mea cu speranța că poate va ajunge la femei care trăiesc acum ceea ce eu am trăit atunci. Vreau ca ele să știe că există ieșire. Că pot pleca. Că se pot salva. Indiferent cât de greu pare, indiferent cât de mult doare, viața lor valorează mai mult decât frica. Pentru că uneori, dacă nu pleci la timp, poate fi prea târziu. Mulțumesc pentru tot ceea ce faceți! “
Îți suntem alături
Dacă te regăsești în această poveste sau dacă trăiești, chiar acum, o situație care te rănește, te sperie sau te face să te simți singură, vrem să știi că vocea ta contează. Știm cât de greu este să vorbești. Știm câtă teamă, rușine și îndoială pot sta în spatele fiecărui cuvânt. Dar știm și câtă putere există în a rupe tăcerea.
Îți suntem alături. Îți oferim un spațiu sigur în care poți să îți spui povestea, așa cum este ea, în ritmul tău, fără judecată. Mărturia ta poate deveni sprijin pentru altcineva. Poate fi acel semn că nu este singură, că există ieșire, că există speranță.
Dacă simți că e momentul, scrie-ne, direct în pagina de contact de pe site sau la adresa de email contact@shero.ro. Pentru tine. Pentru alte femei. Pentru ca împreună să facem mai puțin loc fricii și mai mult loc adevărului.