Ana Maria Zenovie
Există un talent colectiv pe care îl avem, și eu și tu, dar despre care nu se vorbește suficient: capacitatea de a ne minți frumos. Nu brutal, nu pe față, ci elegant, cu metafore bune și concluzii liniștitoare. Practic, ne spunem povești atât de convingător încât ajungem să le credem. Și le spunem mai departe, ca niște agenți de PR ai propriei iluzii.
M-am gândit mult de ce o fac. E cumva simplu… Pentru că mitul nu vine niciodată singur. Vine îmbrăcat bine, parfumat discret și, mai ales, vine cu un aer de știe el ceva. Îmi face cu ochiul din conversații, din social media, din povești spuse de colegi, prieteni și, înainte să-mi dau seama, îl repet și eu, ca pe un refren pe care nu l-am ales, dar care mi-a rămas în cap.
Realitatea, în schimb, nu știe să se vândă. Nu intră în cameră, nu cere aplauze, nu-mi oferă satisfacția instantă. Realitatea e genul ăla de prezență ușor incomodă, care stă într-un colț și mă privește până când mă hotărăsc să nu o mai ignor. Cred că, până la urmă, adevărul, în forma lui pură, e aproape rece. El nu mă ceartă, nu mă pedepsește, nu mă umilește. Doar îmi arată. Iar eu decid dacă mă uit sau dacă mai închid puțin ochii. Cumva, mi-am dat seama, că de multe ori intru în niște situații schiță și mă supăr cand nu devin tablou.
Mitul nr. 1: Momentul potrivit
Mitul meu preferat: o să-mi dau eu seama la momentul potrivit. De parcă momentul potrivit e, aparent, un fel de invitat VIP care întârzie constant, dar toată lumea se preface că e pe drum. Nu schimb jobul acum, nu e momentul potrivit. Nu plec, nu e momentul potrivit. Nu spun ce gândesc, nu e momentul potrivit.
Realitatea? Momentul potrivit e, de cele mai multe ori, doar momentul în care m-am plictisit suficient de propria indecizie.
Apoi vine sora lui mai optimistă: lasă că se rezolvă. De obicei se rezolvă când devin suficient de enervante încât nu le mai pot evita. O să fie bine. Îl spun de multe ori automat, ca și cum aș apăsa un buton de liniștire. Dar bine nu e o destinație garantată. E, în cel mai bun caz, o posibilitate. Și, în mod inconfortabil, depinde de niște decizii pe care nu prea am chef să le iau. Sau să spun exact ce gândesc, fără să ambalez în trei straturi de politețe. Cine a popularizat ideea că o să fie bine clar nu a fost nevoit să aleagă între confort și adevăr.
Mitul nr. 2: Oamenii puternici nu au îndoieli
Să luăm, de exemplu, mitul ăla elegant ambalat: că oamenii siguri pe ei nu au îndoieli. Îl vezi peste tot: în discursuri motivaționale, în biografii cosmetizate, în felul în care ne construim identitățile online. Oamenii puternici știu, nu ezită, nu se clatină. Așa ni se spune.
În realitate? Știu mulți oameni cu adevărat siguri pe ei care au îndoieli ca toți ceilalți, doar că nu le transformă în scuze. Diferența nu e absența fricii, ci relația cu ea. E ca diferența dintre cineva care vede un nor și anulează vacanța și cineva care își ia umbrelă și pleacă oricum. Dar mitul e mai seducător. Pentru că e simplu. Și, mai ales, pentru că ne oferă o explicație comodă pentru propriile noastre blocaje: nu sunt încă acolo. Ca și cum acolo ar fi un loc fără fisuri, fără contradicții, fără zile în care te întrebi dacă nu cumva ai greșit drumul. Ah, cât de des o fac. Mai des decât vreau să recunosc.
Mitul nr. 3: Pasiunea și echilibrul perfect
Alt mit, la fel de popular, dar ceva mai perfid: că trebuie să-ți găsești pasiunea și totul va curge de la sine. Ce minciună! Pasiunea nu e un foc etern, ci mai degrabă un aragaz pe care trebuie să-l aprind zilnic, uneori cu chibrituri ude. Sunt zile în care ce-mi place mă enervează, mă obosește, mă face să vreau să închid tot și să mă mut într-un sat unde nimeni nu a auzit de ambiții. Sunt in scenariul ăsta aproape săptămânal. Dar nu spun asta. Pentru că nu dă bine. Pentru că nu încape într-un citat share-uibil.
Apoi vine mitul echilibrului perfect. Acel work-life balance despre care se vorbește cu o seriozitate aproape religioasă. Ideea că, dacă faci lucrurile corect, vei reuși să împarți timpul în felii egale și armonioase: muncă, viață personală, dezvoltare, odihnă, poate și puțin yoga la apus.
În realitate, echilibrul e mai degrabă o negociere constantă, nu o stare stabilă. Uneori munca e câștigătoare, alteori viața personală își cere drepturile cu o insistență de creditor. Și, din când în când, totul se duce ușor în lateral, ca o tavă prost echilibrată. Dar nu spun asta, pentru că sună a eșec. Deși, de fapt, e doar viață în desfășurare.
Adevărul? Viața e mai degrabă o ciornă în care tai, rescrii, greșești și, din când în când, nimerești ceva care chiar sună bine.