Adevărata vinovată eu sunt. Mi s-a spus că trebuie să mă descurc singură, așa că asta le spun și eu altor femei. Mi s-a spus că nimeni nu îți face favoruri gratuit, că mereu ajungi să plătești într-un fel sau altul, așa că asta le spun și eu altor femei. Mi s-a spus că nu ai voie să plângi în fața colegilor, așa că asta le-am spus și eu altor femei. Deși eu am plâns. Și tot cred că le-am dat sfaturi bune care le vor feri de durere. Deși fiecare dintre aceste sfaturi omoară puțin câte puțin din feminitate.

Îmi dau seama că nu doar le-am repetat, ci le-am transformat în reguli. Le-am oferit mai departe ca pe niște adevăruri absolute, fără să mă întreb dacă ajută sau, fiind născute din răni, doar rănesc mai departe. Este duritatea putere? Este autosuficiența libertatea? Când am devenit exact vocea care m-a apăsat cândva?

Judecata care nu lasă loc de respirație

Ce pretenții am eu de la alte femei, zi de zi… Uneori sunt mai aspre decât orice cuvânt venit dinspre bărbați. Le cer să fie puternice, dar nu prea emoționale. Independente, dar nu prea vulnerabile. De succes, dar fără să deranjeze. Și îmi dau seama că, în toate aceste așteptări, se ascunde o formă de judecată care nu lasă loc de respirație.

Asta ne face cel mai vulnerabile. Că, în loc să ne fim sprijin, ajungem să ne măsurăm, să ne corectăm, să ne reducem una pe alta la niște standarde imposibile. Nu e nevoie ca un bărbat să ne spună cine suntem sau ce avem voie să fim – de multe ori, o facem singure, unele altora. Și tocmai de aceea doare mai tare.

Concluzie? Nu am. Doar conștientizarea dureroasă că, dincolo de ce mi s-a spus și de ce am trăit, duc mai departe aceleași lucruri în relația cu alte femei. Că, uneori, în loc să fiu sprijin, sunt ecoul unor experiențe care dor. Și că poate unora dintre ele le fur șansa de a fi „slabe”, dar libere.