N-am bătut, n-am lovit, n-am dat cu pumnul în masă. Mi-am ținut nervii. Și cu toate astea, nu sunt nevinovat. Sunt ca alții.

Aici începe una dintre marile noastre minciuni de bărbați: comparația. Nu sunt ca ăia. Nu dau, nu urlu, nu fac scandal. Din diferența asta ne dăm singuri certificat de bună purtare.

Misoginismul nu începe cu palma. Palma e doar finalul brutal, penal și ușor de condamnat. Începutul e mult mai respectabil și tocmai de asta mai periculos. Începe cu băieții care nu sunt învățați să asculte, ci să se simtă superiori. Să explice, să corecteze, să pună la punct, să aibă ultimul cuvânt. De aici vin glumele, întreruperile, tonul și aerul ăla de superioritate masculină purtat ca un drept natural. La maturitate, nu mai ascultăm femeile, le interpretăm. Le spunem ce simt, ce au vrut să spună și de ce, bineînțeles, exagerează. Ne ajută și lumea în care trăim, una în care fermitatea bărbatului e forță, iar a femeii isterie, în care controlul se dă drept grijă, gelozia drept iubire, iar corpul femeii e tratat ca spațiu public, analizat și comentat. În lumea asta, refuzul ei nu e răspuns, ci provocare. Așa ajungem să ascultăm prea puțin și să judecăm prea repede. O spun și ca bărbat crescut într-o familie în care mama avea prima privire, iar tata își alegea cu grijă ultimul cuvânt. Dar nu am crescut doar acasă. Am crescut și între alți băieți, în glume, în stradă, în școală, în filme, în lumea care ne-a repetat ani la rând că a fi bărbat înseamnă să ai dreptate, control și ultimul cuvânt.

Adevărul e că mulți bărbați nu sunt violenți spectaculos. Sunt violenți mărunt. Rece. Civilizat. Cu vocabular bun. Cu ironie. Cu sarcasm. Cu control mascat în grijă. Cu umilire mascată în luciditate. Cu pasiv-agresivitate vândută drept bunăvoință. Poți foarte bine să faci rău și îmbrăcat, și calm, și inteligent. Din ton. Din ironie. Din dispreț. Din control. Din felul în care apeși fără să atingi. Din tăcere!

Nu, pasiv-agresivitatea nu e finețe. E forma de violență pe care și-o permite un bărbat care știe că greșește, dar nu vrea să recunoască. E palma din cuvinte, nu din încheietură. Iar un pas mai departe e violența psihologică: reală, murdară, capabilă să distrugă un om. De fapt, doi: pe cel zdrobit și pe cel care ajunge să se hrănească din propria răutate. Violența asta nu lasă vânătăi, ci doar mintea în ceață. Nu rupe coaste, dar face țăndări încrederea. Nu te trimite la urgență, dar te poate ține captivă ani întregi în rușine, frică și vină. E violența care lasă urme fără să lase semne.

Într-o zi ca asta, cu pantofii roșii în față și cu gestul Alessandrei Stoicescu pe treptele Ateneului, poate că unii dintre noi ar trebui să lase lecțiile și să înceapă cu un autodenunț. Să spunem clar: am crescut strâmb, am rămas defecți. Purtăm în noi reflexe misogine chiar și atunci când ne credem oameni decenți. Claxonul dat mașinii din față care se mișcă mai încet decât vrem noi, oare ce este? „Ah, femeie.” Faptul că după aceea taci nu e nemisoginism. E doar PR pentru propria conștiință.

Poate că despre asta ar trebui să fie și discuția, nu doar despre monștri. Monștrii sunt comozi: îi condamni și te simți imediat mai bun decât ei. Mai greu e cu mine. Cu noi. Cu bărbatul obișnuit, care n-a lovit, dar a rănit. Pentru că înaintea palmei care se vede stau aproape întotdeauna palmele invizibile pe care cei din jur le-au tolerat și botezat caracter, autoritate sau fire de bărbat. Că doar n-a lovit, nu?