Nu-i alegi. Îţi ies în cale şi decizi după o perioadă dacă rămâi sau te depărtezi.

Primul meu şef din viaţa de jurnalist m-a întrebat după 5 minute când pot să încep. Era absolut sigură că nu rezist mai mult de o lună, aşa că îi era totuna când încep. Prin urmare m-a şi pus a treia zi de Paşte să fiu la muncă la ora 9.15. Atunci era şedinţa. După o săptămână de muncă dublă faţă de restul, a început să mă bage în seamă. Aşa că m-a pus să sun de faţă de ea cel mai inaccesibil om pe care puteam să-l sun. Voia să vadă dacă am totuşi un viitor şi dacă mă pricep totuşi la convins. Habar n-aveam să conving oameni, dar cumva atunci mi-a ieşit. Aşa că am continuat să muncesc dublu, sperând că o să-mi folosească undeva, cândva. Şi aveam dreptate.

Pentru că aşa am cunoscut al doilea şef. Care a devenit şi primul meu mentor. M-a văzut cum conving oamenii, aşa că mi-a propus un job infernal. Cel în televiziune. M-a convins prin sinceritate: n-o să ai timp liber, o sa munceşti zi şi noapte, o să ai multe dezamăgiri, dar dacă rezişti mai mult de o lună vei vedea că e cea mai frumoasă meserie din toate cele posibile. Avea dreptate, îmi spun acum, după 18 ani. Era genul de om care iubea jurnalismul şi ceea ce semnifică de fapt. Care cerea imposibilul în fiecare zi, ştiind că măcar jumătate dacă obţin şi tot e bine. Şi cerea din nou a doua zi, cu acelaşi entuziasm şi dacă îl obţineam cu o zi înainte şi dacă nu. Care creştea împrejur prin pasiunea pentru meserie. Prin curiozitatea de-a vedea pe zi ce trece cât de buni devin oamenii formaţi de el. Chiar dacă pe unii îi pierdea după ce creşteau mari.

Aşa am ajuns la a treia şefă. Care nu vorbea deloc. Decât la angajare, la plecare sau când ceva era extrem de grav. La angajare, care de fapt era promovare de la structura mai mică de unde veneam, mi-a spus atât: să nu te mai prind că faci ştiri mici. De la tine vreau performanţă. Superb, mă gândeam, de unde scot eu performanţă în fiecare zi? Şi ce-o fi însemnând asta? Fără să-mi dau seama că tocmai asta m-a făcut să încep să gândesc altfel ştirile. Să mă uit unde nu se uită nimeni. Să insist la uşi închise până se deschid.

Şi tot acolo am învăţat cum să părăsesc locul care nu mă mai ajută să cresc. Când oamenii superiori ierarhic sunt de fapt mai nesiguri şi mai slab pregătiţi decât tine. Pentru că genul ăsta de frustrare nu se compară cu nimic. Şi pentru că jurnalismul ori e liber şi creativ, ori nu e deloc. Ori te consumă un subiect până la capăt, ori nu te apuci deloc. Pentru că nu iese. Şi după fiecare întâlnire cu astfel de oameni, mă văd, mă simt şi mă percep altfel. Cu alte orizonturi, cu altă sete de cunoaştere. Şi bucăţi din modul lor de gândire le regăsesc zilnic în mine. De asta sunt unde sunt de 10 ani. Pentru că o mână de oameni care cred încă în esenţa jurnalismului mă fac să trec peste toate celelalte frustrări care poate ne-ar face să plecăm zilnic. Cât vedem cu ochii.