Atunci când intuiţia şi forţa binelui te fac să nu dai înapoi. Am trăit zilele trecute o experienţă care m-a scuturat puţin din temelii. Un gen de revoltă care ţi se întâmplă de câteva ori în viaţă. Ultima dată mi s-a întâmplat la Colectiv când mi se părea atât de nedrept ca nişte copii la început de viaţă să ardă de vii dintr-un şir de prostii ale statului, din corupţie, din nepăsare.

Acelaşi şir l-am întâlnit când la mine a ajuns informaţia că nişte medici tineri au fost daţi afară după un lung şir de ameninţări şi hărţuiri din partea mai vechilor medici din secţia în care lucram. Acum, să ne înţelegem… eu nu am nimic împotriva încetării unei colaborări sau chiar a concedierii, dacă angajatul, fie el chiar şi medic căutat, nu îşi face datoria, nu se prezintă la serviciu, nu este bun deloc la ce face, nu se comportă aşa cum ar trebui cu pacienţii sau colegii.

Dar… nimic, dar nimic nu mă revoltă mai tare decât hărţuirea profesională. Sigur că am fost. Sigur că toţi am fost şi toţi am înghiţit până am ajuns aici. Dar de ce să o normalizăm? De ce să considerăm firească o atitudine de înjosire a unui om care nu doar că-şi face treaba, dar e singurul care-şi face treaba dintr-o mare de alţi colegi care nu fac decât pe jumătate. De ce să ascundem şi de ce să o considerăm un pas firesc spre evoluţia spre… spre ce, de fapt? Spre urcarea într-o ierharhie în care cel mai slab pregătit câştigă? În care vii la muncă zilnic chinuit? În care în loc să creşti, să inovezi, să înveţi pe alţii şi să salvezi vieţi, practici o medicină de bază în care abia aştepţi să pleci acasă.

Aşa că am mers până la capăt cu reportajul în care arătam pentru prima dată un caz de hărţuire a unui medic bun. O hărţuire atât de normalizată în sistemul medical încât nimeni nu mai crede că se poate schimba ceva. Şi nimeni nu mai luptă. Până când cineva hotărăşte să vorbească. Nu pentru el, cât pentru o întreagă generaţie de medici tineri hărţuiţi. Data viitoare va vorbi încă unul, şi încă una. Până vor vorbi toţi şi nu va mai accepta niciunul.