Alice Giacobbe
31 martie 1935, câmpul din apropiere de Buftea, zbor în timp spre București
Cerul deasupra câmpurilor din Buftea e un albastru curat, de catifea, cu vânt ușor blând dinspre apus – perfect pentru zbor. Am verificat parașuta de trei ori, corzile sunt strânse, iar mătasea albă șoșote sub degete ca o rochie de mireasă. Motorul avionului vuiește nerăbdător, îl simt ca pe un aliat vechi deja. Pilotul râde: „Măndițo, nu te mai holba după București, că ne prinde noaptea!”. Surâd și urc – să vedem cine pe cine prinde azi.
Decolăm lin, Buftea se face plasture verde de primăvară, apoi puncte… La 2.000 de metri, liniștea începe să mă cuprindă ca o mantie. Doar busola și gândurile mele mai vorbesc. Imediat se fac 3 ani de când am sărit de la 7.233 de metri, stabilind marele record mondial în parașutism. Toată presa internațională a scris de mine în 1932: Miss Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist cu brevet din Europa, a bătut recordul mondial deasupra orașului Sacramento, California.
Unii m-au considerat o excentrică, alţii poate chiar o nebună. Dar eu mi-am văzut de drumul pe care aveam să-mi găsesc mulţumirea sufletească. N-am bătut recordul nici pentru glorie, nici pentru premii. Nu ştiu dacă un record mondial feminin este o ispravă tocmai atât de mare, totuşi ne conferă un drept în concertul mondial al sportivilor care trebuie să ne dea şi nouă, românilor, consideraţia meritată.
N-aveam nici urmă de emoţie în zbor. Doar bucurie – o bucurie imensă, dar stăpânită, pentru că cei mai mulţi îmi garantaseră că nu voi putea trece de 4.000 de metri fără mască de oxigen. Mi s-a explicat, calculat, demonstrat. Chiar medicul care mă examinase înainte de plecare, după calculele aparatelor, îmi afirmase acelaşi lucru. Nu v-aş putea spune ce anume m-a îndemnat să nu ţin seama de asemenea recomandaţii. Am ascultat și apoi am făcut invers. Ceea ce ştiu sigur e faptul că o putere lăuntrică mă îndemna să trec limita pe care o stabiliseră oamenii… și chiar natura. Şi am trecut-o.
Femeile au o forță pe care bărbații nu o înțeleg. Avem aripi invizibile. Trebuie doar să ne urmăm chemarea care ne dă liniștea aceea interioară ce nu acceptă negocieri. Eu am făcut-o mereu, indiferent de păreri sau de reguli, chiar dacă am căzut, m-am rănit, mi-am rupt oasele și uneori sufletul, m-am ridicat de fiecare dată deasupra. În infinitul cer.
Pilotul îmi taie filmul amintirilor și mă aduce la zi. Alte vremuri.
2026, suntem deasupra petei gri care desenează Bucureștiul, la 5.000 de metri. Undeva deasupra Mănăstirii Radu Vodă deschid ușa. Vântul mă pălmuiește rece și sar. Pentru o secundă, cerul mă înghite, apoi parașuta mea din mătase albă se deschide cu un pocnet moale și cobor lin spre oraș. Recunosc conturul, dar nu și ritmul. Văd domurile bisericilor ca nasturi de argint pe haina orașului. Ah, o stradă asfaltată îmi poartă numele: Smaranda Brăescu. Ce mândru o fi fratele meu de asta!
Ajung deasupra Palatului Regal și văd splendidul Ateneu în față, dar treptele-i sunt sângerii. Mă apropii să văd ce se întâmplă. Treptele albe au fost umplute cu pantofi roșii, zeci, sute, stând ca niște strigăte mute. Perechi goale, aranjate cu grijă, fiecare e o poveste nerostită a unei femei care a murit în propria casă, ucisă de mâinile celui ce i-a jurat iubire. Un semnal greu de ignorat chiar și de aici, de printre nori.
Rămân suspendată o clipă deasupra lor și, pentru prima dată după atâta timp, simt altceva decât control. Știu cum e să simți că nu ai aer, eu am sărit în gol tocmai pentru a-l regăsi. Curajul vine chiar din pasul făcut cu aripile tale invizibile, în ciuda fricii. Fă-l, pentru că există un „după”. Un loc în care respiri normal și nu te mai simți mică și singură.
Mă îndepărtez cu lacrimi în ochi, orașul rămâne în urmă și aterizez pe un câmp de la margine, cu inima grea, gândindumă cum să împart curajul cu aceste sute de femei. Oamenii aleargă curioși spre mine, dar eu privesc cerul și jur: „Suratele mele stinse, vă văd. Și zbor cu voi.”
“Ai chef de scris as a guest writer pe shero.ro?” Când am primit acest mesaj de la Sandra, my all time favourite shero (tu știi), mi-au trecut un milion de gânduri prin minte pe care nu i le-am putut scrie. Am răspuns doar „sigur că da”, pentru că așa se întâmplă când mi se pune un nod în gât. Sandra a venit mereu cu un răspuns pozitiv nevoilor mele spuse și nespuse. A știut mereu, a simțit, și-a făcut timp, e o legătură peste nori și printre cuvinte. De unde ai știut, și de data asta, ce chef am de scris?!
Doar că de valoroasele sheroes din zilele noastre se ocupă Sandra. Le vede, le observă, le promovează, le susține, scoate tot ce e mai bun în podcasturile ei și în Shero Talks. Mie ce îmi rămâne de făcut în acest proiect complex? Să deschid inboxul cu mesajele trimise de sheroes din toate timpurile, arhivate de zeci, sute de ani, și să vedem ce ne-au scris.
Acest text este un joc gândit de HI și sperăm să îl tratați ca atare. Conține și fragmente din interviul acordat de Smaranda Brăescu publicației „Ilustrațiunea română” în octombrie 1931, după ce a devenit campioană europeană. Credit foto: historia.ro
